E  rândul  liberalilor

Nu se ştie încă cu ce rezultate. Fenomenul ce se desfăşoare sub ochii noştri este unul de dezintegrare. Unde se vor cantona până la urmă lucrurile urmează să vedem. În orice caz, tânărul Ponta are şi va avea o misiune cu mult mai grea decât şi-a închipuit.
Astfel cum se prezintă situaţia cu o săptămână înainte de adunarea lor congresistă, se pare că nici liberalii nu vor fi lipsiţi de probleme. I-a cuprins febra schimbărilor pe fondul unei devize absolute şi unidirecţionale : principalul partid şi puterea în 2012. În principiu nu e rău, dacă tema strategică a unui partid cu o prestaţie istorică tinde să se alinieze la cerinţele lumii moderne, adăugând valenţe noi şi valoroase bagajului doctrinar şi experimental pe care îl deţine, în scopul împlinirii unui deziderat precis conturat. Numai că, cel puţin din punctul meu de vedere, este a se vedea dacă liniile de orizont pe care vrea să le deschidă pot şi vor conduce la ţinta stabilită.
Dintru început, se observă un nou mod de abordare a problemelor în sânul partidului. Astfel, concurenţa democratică în alegerea organelor de conducere tinde a fi  substituită printr-o modalitate de nuanţă mai degrabă totalitară, atunci când se conturează o singură candidatură la preşedinţie ajustată cu o listă de susţinători-colaboratori agreaţi şi propuşi de candidat. Ce să facă un congres în această situaţie, alta decât să voteze ce i se propune. Într-o colectivitate lărgită de talia unei astfel de adunări, oricât s-ar tăia de pe listă, în final ea este adoptată. Pe o atare procedură se bazează toţi aceia care urmăresc certitudinea puterii. Îi cunoaştem. Nu demult credeam că am scăpat de ei. Nu cred că este ideea lui Antonescu. În propria viziune şi putere nu se încumeta la o astfel de bulversare. Mai degrabă cred că este voinţa celui care l-a propulsat şi care practic conduce din umbră partidul, pe ideea că ordinea şi disciplina pot, circumstanţial, prevala şi învinge democraţia şi concurenţa. Aşa o fi, într-o societate civilă involuată. S-ar putea să nu se potrivească stadiului de dezvoltare actual şi de perspectivă a societăţii româneşti.
O altă noutate este menită să nuanţeze doctrinar gândirea liberală, aşa cum ne-o înfăţişează candidatul. Anume, liberalismul neîngrădit, de tip clasic, să fie amendat cu două valenţe noi : o inserţie socială şi o conotaţie morală. Ar fi înadevăr, o mini revoluţie în gândirea liberală pe ograda politicii româneaşti. Doar că, şi de această dată, se ridică serioase semne de întrebare. Odată : va ţine „ păcăleala”?  Precum se ştie, teoria statului minimal, fundament al gândirii liberale, este incompatibilă cu asumarea de sarcini sociale. Idem, „prin noi înşine”, atunci când, în ideea de libertate şi iniţiativă, se dă din coate indiferent dacă şi pe cine loveşti, nu se potriveşte nici cu legea, nici cu morala, nici cu decenţa sau solidaritatea socială. Îmi vine greu să cred că, pe fondul unor mentalităţi împământenite de atâta amar de vreme, se va produce un astfel de reviriment când, nu cu mult timp în urmă, mentorul lor spunea ritos că morala în politică este o prostie. Sau când s-a dovedit că cinci dintre cei mai de vază reprezentanţi ai lor au fost colaboratori – unii chiar plătiţi – ai fostei securităţi. Corespunde adevărului că mai nou şi nu numai la noi, problemele gestiunii statal-politice impun tot mai mult - urmare încărcăturii pe care o reclamă dezvoltarea impetuoasă a societăţilor moderne - preocupări de reglementare socială, dar, terenul este ocupat deja, exacerbat şi disproporţionat, de gândirea social-socialistă sau armonic şi echilibrat, de gândirea creştin-democrată. Înadevăr, problemele dezvoltării economice, a asigurării surselor şi resurselor, se cer îmbinate cu cele ale distribuirii, într-un proces care să garanteze un nivel de trai  decent pentru toată lumea şi cu deosebire pentru păturile defavorizate. O astfel de gândire nu se împacă cu polarizarea socială exacerbată, bazată nu pe muncă ci pe speculă şi înşelăciune. Nu demult, liberalii ne-au demonstrat cum, în perspectiva sfârşitului de guvernare, se pot cheltui risipitor şi fără noimă, peste patru miliarde de euro.
Este de apreciat ţelul propus, acela de a obţine la viitoarele alegeri 30% din voturi. Misiunea însă nu va fi deloc uşoară. Corpul electoral simpatizant este încă departe de acest prag. Procentul de 20% obţinut de Crin Antonescu la prezidenţiale - argument peremptoriu - nu s-a datorat atât capacităţii sale de convingere cât mai cu seamă bulversării de încredere în Băsescu, urmare extraordinarei presiuni informatice. Precum şi inabilităţii lui Geoană. Încă nu se poate aprecia ecoul pe care îl va avea în sânul partidului modificarea preconizată privind modul de alegere a organelor de conducere care mod, în condiţiile pe care le cunoaştem, poate aduce cu sine serioase nemulţumiri sau fragmentări. Accentuarea pe baroniada din teritoriu în detrimentul valorilor de la centru precum şi selecţia pe simpatie mai degrabă decât pe competenţe, nu par a fi de bune auspicii. Nu cred că oameni apropiaţi ca Vosganian, Ruşanu, Nicolai sau alţii asemenea îi vor da o bună mână de ajutor şefului înspre implementarea ideii de legalitate, de moralitate şi de dreptate socială. Liberali grei cum sunt Quintus sau Tăriceanu îşi exprimă îngrijorarea faţă cu noile stări de lucruri. Lipsa concurenţilor la conducerea partidului, inclusiv abţinerea lui Tăriceanu sau Orban, pare a avea o explicaţie în puterea inexorabilă a lui Patriciu. Aşa se pare că se explică şi ameninţarea deloc voalată, aproape tupeistică a lui Antonescu, în sensul că, dacă nu i se aprobă condiţiile, îşi retrage candidatura. Prea mulţi liberali grei sunt dependenţi de Patriciu pentru a nu lua seamă. O victorie a lui Antonescu şi cu el, a liberalilor la guvernare, ar fi scutul sigur pentru înmormântarea dosarelor-problemă aflate pe rolul instanţelor de judecată.
Cam aceasta pare a fi socoteala de acasă. Problema este ce se va petrece în târg. Cum va reacţiona opinia publică, sătulă de vorbărie, de proiecte şi promisiuni, doritoare de fapte. Dincolo de un verbiaj articulat, Antonescu nu a dat nimic, sau aproape nimic în politica românească, deşi prilej a avut. Va deveni peste noapte omul providenţial, capabil să răstoarne munţi ? Se va lăsa marea întrunire liberală sedusă de cântecele lui ? Înclin să cred în capacitatea de gândire responsabilă a marii mase de liberali, inclusiv şi mai ales a generaţiilor tinere, în capacitatea de valorificare a substanţei liberale care în timp a adus nepreţuite servicii ţării. În capacitatea de a-şi plia mesajul şi acţiunea la imperativele momentului şi de perspectivă ale societăţii româneşti, chiar dacă acum ele vizează mai degrabă interese personale sau de grup.